Downsizing: de ce ne mutam dintr-o casa cu etaj intr-un apartament cu 2 camere

Acum cateva zile am aniversat trei ani de cand ne-am mutat in Bruxelles, intr-o casuta inchiriata cu trei camere (de fapt, 3 dormitoare plus living), etaj si o curte mica. Nu pot sa spun ca a fost casa visurilor mele, am ales-o pentru ca eram insarcinata in 7 luni si aveam nevoie urgent de o casa aproape de birou in care sa ne mutam cat mai repede. A mers. La momentul respectiv eram extrem de incantati de idee: in perioada in care am locuit in Bucuresti in apartamentul nostru comunistoid aveam mereu fantezii cu o casa la periferie, cu etaj si o mica gradina. Purtam in noi mostenirea frustrarilor de camere impartite cu restul familiei, de trait in cativa metri patrati in timp ce la televizor serialele americane promovau alt stil de viata si alte rapoarte de persoana pe metru patrat.

Insa traiul nostru la casa nu a fost deloc ceea ce ne-am imaginat. Am descoperit curand ca urcatul scarilor inguste si abrupte e un chin, mai ales cand ai bebe mic si el doarme la etaj. Ca e frustrant sa te scoli noaptea si sa ai nevoie de un medicament sau un pahar cu apa (ca cea de sus s-a terminat) si ca trebuie sa cobori un card de scari sa te duci sa le iei: adio, somn! Ca pentru cel mic trebuie dublat tot ce ai jos: patut, masa de schimbat, haine, scutece etc. (de fapt, in perioada cat a fost copilul mic statul la casa a fost un COSMAR). Ca vara mori de cald la etaj si ca practic trebuie sa te muti cu toata familia la parter daca nu vrei sa te sufoci. Ca mizeria care iti intra in casa e infinit mai mare decat atunci cand stateai la bloc, ca ai parte de o tona de invazii de daunatori (de la soareci la furnici si paianjeni) si ca daca esti la etaj si iti suna cineva la usa iti ia o tona de timp si frustrari sa ajungi la interfon, sa te incalti, sa te imbraci si sa te duci personal cu cheia la usa sa deschizi ca sa preiei un amarat de colet. Si multe altele pe care nu le mai insir aici.

Ne-am dat seama destul de rapid ca o suprafata mare de trait e si mai greu de intretinut: mult mai mult timp si resurse pentru facut curatenie, facturi de gaz si electricitate mai mari, mobila mai multa, babyproofing infinit mai complex si costisitor, doar ca sa enumar cateva. E si foarte adevarat ca noi locuim intr-o casa veche din centrul orasului, asa cum aici sunt majoritatea, ceea ce nu a ajutat deloc.

Gradina a fost o alta surpriza la capitolul imaginatie de Instagram versus realitate. Inainte sa ne mutam ne vedeam stand afara non-stop dupa o zi de munca sau luand cafeluta afara in zilele insorite. Intr-o tara ca Belgia, in care timpul frumos e moneda rara, chestia asta nu s-a intamplat. Pot sa numar pe degete zilele in care am petrecut ceva timp in curte, chiar si in zilele frumoase. Pentru ca de fapt nu avem cand: ziua noastra de lucru se sfarseste tarziu, ne luam copilul de la cresa si incepem direct programul mancat/spalat/culcat, iar toata aventura se termina la 9 seara. Cand si unde sa mai iesim? Abia ajung sa imi ud plantele din ghiveci! Iar in week-end in niciun caz nu stam in curte, mergem sa exploram parcuri si paduri si plaje si locuri mult mai interesante. Un alt aspect care ne-a dat dureri de cap a fost intretinerea curtii, maturatul ei, taiatul si udatul gazonului. Probabil ca la partea asta deja va ganditi ca suntem niste puturosi, dar as vrea sa va zic ca nu e asa: suntem niste epuizati. Nu vreau sa intru in toata retorica de doi-oameni-in-strainatate-care-isi-cresc-copilul-mic-singuri-in-timp-ce-muncesc-non-stop, dar de acolo ni se trage.

Insa nu asta a fost motivul principal pentru care am hotarat sa ne reintoarcem la viata de apartament. Traitul in Belgia, descoperitul si internalizarea de alte valori, precum respectul real fata de mediu, reciclarea, lipsa risipei, folosirea inteligenta a resurselor, si-au pus amprenta pe subconstientul nostru intr-un mod foarte diferit. Ne-am responsabilizat si am inceput sa ne punem intrebari cu privire la consumerism si la viitorul pe care actiunile noastre din prezent il plamadesc. Viitorul copilului nostru. Traim in lumea asta si ne dorim mereu mai mult si mai mare, dar e asta oare ceea ce e bine pentru noi si planeta pe termen lung? Ne face asta cu adevarat fericiti? Am inceput sa cred ca nu. Lipsa risipei nu se refera numai la a nu arunca mancarea, ci si la a nu intretine si promova un stil de viata bazat pe consumerism, fie ca e vorba de haine, papuci, jucarii, echipamente electrocasnice si chiar iata, spatiu de locuit.

Urmaresc cu mult interes cateva conturi de instagram ale unor persoane care traiesc minimalist si simplu. Nu vreau sa alunecam in nicio retorica si in nicio extrema, dar femeile astea m-au facut sa imi pun intrebari serioase si sa imi reconsider viata. Prietena mea Vica a fost prima care m-a facut sa intrevad ca exista si altceva acolo. Daca o cititi, va veti indragosti iremediabil de stilul ei delicat, jucaus si poetic, dar in acelasi timp ancorat in realitate, de a povesti lucrurile. Vica traieste cu sotul ei si doi copii (+ unul care vine acusi) intr-un apartament normal cu doua dormitoare (plus living) din Antwerp, in ceea ce eu pot numi cu adevarat un camin. Nu am vazut niciunde o casa ca a ei, cu asa o combinatie de nou si vintage, simplitate, suflet, poezie, iubire, amintiri conservate in gesturi delicate, libertate, frumusete si blandete. Nu stiu de unde a aparut fata asta si nici cine a construit-o asa, dar e o incantare sa ii fii in preajma.

Desi conform normelor occidentale Vica si familia ei ar trebui sa traiasca intr-o casa cu patru dormitoare si eventual gradina, ea nu se gandeste sa se mute prea curand. Are o minunata gradina in terasa mica ce deseori se transforma in piscina, casa de vacanta sau teatru pentru copii, merge cu bicicleta, poarta materiale naturale, refoloseste obiecte si hainele copiilor, recicleaza, face sapunuri si flori de hartie, gateste minunat, merge cu familia in vacante la cort si n-am vazut-o niciodata certandu-si copiii ca fac frimituri pe jos. Vacanta ei de anul trecut, din Belgia pana in Romania cu masina si cortul, prin Italia si Grecia, documentata pe Instagram, este #holidaygoals si #familygoals la superlativ.

Vica mi-a povestit de Erin Boyle @readtealeaves pe Insta, o alta femeie cu trei copii care locuieste intr-un apartament cu 1 dormitor (!) in New York (desi acum cred ca se va muta, avand in vedere contextul actual din SUA). Desi mi se pare ca Erin e un pic prea mult pentru mine, nu pot sa ma abtin sa nu admir modul minimalist in care a ales sa isi traiasca viata. Tot ea m-a facut sa constientizez cat de importanta e apropierea fizica de familie, mai ales de copii mici. Apropierea asta care te face sa ii simti altfel, te conecteaza la ei si la trairile lor zilnice si ofera posibilitatea de a participa mai activ si de a contribui mai mult la viata lor. Desigur, nevoile astea se pot schimba in adolescenta, dar chiar si asa incep sa cred ca aceasta conectare reala si constanta aduce multa sanatate emotionala pentru toti membrii familiei. Imi place sa cred ca te ajuta sa nu te trezesti peste douazeci de ani intrebandu-te cine e copilul tau si ce vrea el de la viata.

In aceeasi nota, o urmaresc cu placere pe Natalie de la the Tiny Closet, o producatoare de haine hand-made din Los Angeles, cu o viziune extrem de necesara asupra modei: haine putine, croite excelent, produse de mici ateliere, din materiale naturale de calitate, care sa reduca risipa si amprenta de carbon si care sa iti vina traznet. Filosofia ei de viata si sfaturile ei despre cum sa ne imbracam pentru a arata bine dar si pentru a ne simti bine in pielea noastra mi se par excelente. O citesc cu placere si de multe ori rezonez cu ea. Nu sunt eu oare aia care a facut primul konmari in 2016 si de atunci nu s-a mai uitat inapoi?

Cu toate astea in minte, si eu si iubi am simtit ca avem nevoie de un reset. De o casa mai mica, in care sa nu ne irosim energia facand curat sau cautandu-ne prin camere (btw, cu cat sunt mai multe, cu atat creste exponential DEZORDINEA si locurile in care pot fi aruncate lucruri, iar eu pur si simplu nu pot functiona in dezordine). De o casa pe acelasi etaj, cu o mica terasa, cu o bucatarie noua si functionala, de o casa cu lucruri mai putine dar mai de calitate, cu o estetica distincta, bazata pe valorizarea mediului si a formelor naturale. Echilibrul nostru real sta undeva intre un apartament comunist pe care il stiti cu totii si o casa mare cu gradina. Am foarte multe idei pe care vreau sa le implementez si pe care sper sa am ocazia sa vi le impartasesc aici, dar nu acum, deja am scris prea mult.

De asemenea, nu vreau sa credeti ca nu exista parti pozitive ale statului la casa, precum linistea si intimitatea sau partea placuta a spatiului mai mare care iti permite sa te desfasori mai bine, fie ca e vorba de mici hobby-uri sau de mai multi musafiri si petreceri. Toate astea sunt lucruri pe care le contemplu din nou pentru pensie, intr-o casa mica cu gradina, dar fara etaj. De fapt, cred ca toate astea sunt in ADN-ul fiecarei persoane si ca vor fi printre voi multi care nu vor rezona deloc cu ceea ce am scris aici, and that is OK :) Traim situatii atat de diferite, avem nevoi atat de diferite, iar eu nu am scris ca sa arat cu degetul, sa judec sau sa desconsider alegerea cuiva de a locui la casa. Am scris acest articol doar pentru a va pune o intrebare (sau doua): consumati mai mult decat aveti nevoie? Sunteti fericiti asa? Daca raspunsul la ultima intrebare e da, atunci presupun ca nimic altceva nu mai conteaza.

Va imbratisez cu drag si transpiratie dintre zeci de cutii care isi vor gasi curand drumul spre alte case si alte vieti.

Love and downsizing!