Un week-end de neuitat la Hadar Chalet

Exista speranta in turismul romanesc. Exista! Asta e gandul cu care am plecat din week end-ul/retragere pe care l-am petrecut acum o saptamana in creierii muntilor, undeva pe la Intorsura Buzaului – Gura Siriului, unde nici semnalul telefonului nu ajunge. Nu stiu voi cum va simtiti, dar eu imi petrec majoritatea timpului atat de prinsa de calculator, trafic, telefoane, mailuri, solicitari, liste nesfarsite cu sarcini de indeplinit incat am ajuns sa imi doresc sa fug de toate. Uneori visez la o casa la tara insa, cel mai adesea, scaparea mea se arata in cate o mica escapada departe de ceea ce am ajuns sa numim “civilizatie.” Asa ca atunci cand Madalin a propus o intalnire foodmasonica la Hadar Chalet, la invitatia Oanei si Adrianei Toma (da, frate, sunt fix atat de frumoase si in realitate cum se vede in poza!), nici n-am stiut cum sa nimeresc mai repede sa-mi fac bagajele. Trei zile fara semnal la telefon? PRICELESS! (E drept, cabana are wireless, asa ca daca chiar nu poti sa scoti sonda cu internet din vena, ai mijloace de comunicare) Drumul de la Bucuresti la Hadar se parcurge destul de repede (2-3 ore), in functie si de traseul ales; noi am ascultat cuminti de gazdele noastre si am luat-o pe varianta Buzau, care e mai putin aglomerata, dar sensibil mai putin spectaculoasa decat cea prin Cheia-Valeni. Am ajuns fara incidente (daca nu punem un radar binemeritat incasat de iubi) pana la drumul forestier de 4 km care leaga cabana de asfalt si de acolo a inceput distractia. Cum sa va zic, era tarziu, era noapte, intuneric bezna, gropi senzationale in drum cauzate de taietorii de lemne, lipsa semnal la telefon. Stiti filmele alea cu doi idioti care ajung singuri noaptea intr-un loc pustiu necunoscut fara mijloace de comunicare cu lumea din afara? Mi s-au scurs prin fata ochilor toate filmele de groaza pe care le-am vazut vreodata si absolut toate scenariile au parut perfect plauzibile in decorul ala. Cred ca daca ramaneam infipti intr-o groapa ar fi fost perfect, faceam infarct direct. Culmea e ca la intoarcere, pe lumina, nici gropile n-au mai fost mari, nici drumul n-a mai fost sinistru deloc, dar noaptea.. oh boy.
In momentul in care am ajuns la cabana toate astea s-au rispit uitate definitiv si parca am pasit in alta lume. Ne-au intampinat zgomotosi ciobanestii pazitori ai cabanei, cu care ne-am imprietenit foarte repede si care nu ne-au mai parasit nici macar cand am hotarat sa facem o scurta plimbare prin padure. In cabana ne-am reunit cu restul gastii: Ana, Mazi, Oana, Florin, Mădălin, Lavinia, Ana, Cătălina, Anca  si cea mai noua aditie Manafu, pazitorul sufletului neamului romanesc, plus jumatatile semnificative, adica in total vreo 20 bucati. Cum sa va zic, toata experienta de la cabana e exact cum o propovaduiesc gazdele noastre: comfortable luxury. Totul e impecabil – de la baile cu flori pe oglinzi si ramuri de plante de bumbac prin vaze, pana la salteaua tuturor viselor mele cumulate vreodata (nici la cinci stele n-am dormit pe o saltea care sa-mi fi prins atat de bine, toate durerile mele de spate au disparut ca prin farmec), semineele amplasate strategic sau sala de jocuri. Cum sa va spun, atentia la detalii si dorinta de a face oamenii sa se simta ca acasa, dar un acasa upgradat – ca nu pui masa, nu strangi masa, nu speli vase, sunt omniprezente si te gadila prietenos sub barbita: detaliul meu preferat a fost de departe platoul cu prajituri de casa lasat non-stop pe masa din salon si aprovizionat constant de niste maini invizibile :) Decorul are exact acel plus de rafinament specific gazdelor noastre: vanatoresc, dar nu mult, ci exact cat trebuie, chic si aerisit. Mi-a placut foarte mult cum au reconditionat piese vechi de mobilier dar si cum au improvizat un perete vopsit cu vopsea de tabla pe care au desenat frumos-frumos cu creta sau cum au inlocuit lumanarile din plafon cu leduri. Nice! Nu stiu daca mi-a placut mai mult cabana seara, cand se aprind luminile, se incing plitele, incepe sa curga mancarea aburinda, se umplu paharele cu vin, se aprind lumanarile si se atata focul in semineu sau ziua, cand ferestrele uriase se umplu cu lumina, plamanii cu aer tare de munte si masa de mic dejun cu toate bunatatile posibile. Ah, mancarea! Mancarea de la Hadar are de la mine o mie de puncte, in special micul dejun cu care eu as fi putut sa traiesc toata perioada fara nicio alta cerere suplimentara. Sistemul de la Hadar e foarte fain: atunci cand iti rezervi sederea pretul include si mancarea, care nu e a la carte ci sub forma de meniu prestabilit. Daca ai regim special (ca mine, vegetarian) sau daca tii post, sau daca ai vreo alergie, tot ce trebuie sa faci e sa informezi gazdele si ele se vor pregati special pentru tine. Ba chiar iti vor face si cartofi prajiti, daca insisti neaparat :) Alt lucru pe care l-am remarcat e ca mancarea e prea multa. Nu credeam sa scot eu asa vorbe din gura mea, dar am fost pur si simplu coplesita de portiile foarte mari si satioase, si am ajuns la un punct in care simteam ca as sari peste una din mese ca pur si simplu nu mai am unde sa bag in mine. Dorinta fetelor a fost sa incorporeze in mancarea servita oaspetilor cat mai multe ingrediente locale si le-a iesit din plin: ghebe, branzeturi, oua, dulceata din fructele padurii, sirop de muguri de pin, pastravi din crescatoria proprie amplasata chiar langa cabana plus alte carnuri si bunatati de la stanele din apropiere, astea toate sunt “staple foods” la Hadar. Ma, si se simte. M-am simtit ca in copilaria mea, am mancat dulceata pe paine, ou fiert, o cana cu lapte cald proaspat muls (ce guuuust!), friganele (!!!) si clatite la mic dejun, si parca am reinviat. De branzeturi nici nu va povestesc, foarte impresionata am ramas, dar o sa las pozele sa vorbeasca ca sa vedeti catai masa cu bunatati a poposit pe capul nostru! Puncte bonus vreau sa acord aperitivului cu mamaliga, ghebe, urda si spanac, care a fost out of this world de bun. De fapt, ghebelor in general, au fost foarte bine gatite mereu. Ca sa fiu sincera, mancarea la Hadar prin asta impresioneaza: prin autenticiatea ingredientelor, caci ele dau gustul bun si de calitate al mancarii, ele eleveaza cu adevarat o farfurie. Nici in afara meselor nu te plictisesti la Hadar :) Imprejurimile sunt superbe – brazi, molizi, pini, brazi, brazi, aer, puzderie de ghiocei (seriously, n-am vazut atatia ghiocei crescuti spontan peste tot in viata mea!), norisori pe cer albastru, liniste cat cuprinde, cantat de pasarele, unicorni si curcubee. Am facut chiar si o scurta plimbare pe carari insotiti de un super ghid montan – Sebi – un om foarte dedicat padurii, o adevarata enciclopedie de informatii. Asa am aflat ca animalele salbatice (ursii included) fug de tine mai rau decat fugi tu de ei si ca nu avem nicio sansa sa ne intalnim cu vreunul; el chiar a dormit nopti intregi in padure deghizat in asa fel incat sa poata sa surprinda vreo poza si cu greu a reusit. Povestile horror cu ursi care ataca oameni le auzim in apropierea oraselor pentru ca oamenii invata ursii la gunoaie (in special proprietarii de pensiuni, pentru a atrage turisti) si se pare ca un animal salbatic odata invatat sa manance din tomberon nu mai are nicio sansa de supravietuire sau reintegrare in padure. Tot Sebi ne-a invatat sa deosebim diferitele tipuri de plante din padure, diferitele urme de animale si ne-a spus si ca martie e o perioada ideala sa mancam frunze tinere de fag si coaja de mesteacan. Multumesc, nu, am niste branzica la cabana, ma descurc cu aia :) Pe toata perioada drumetiei am fost insotiti de trei dintre cainii ciobanesti ai cabanei, care au venit din proprie initiativa si si-au luat foarte in serios rolul de paznici: unul mergea in fata grupului, unul la mijloc si unul in spatele “turmei”. Daca vreun participant ramanea in urma sa mai vorbeasca sau sa mai admire peisajul, se trezea cu cate un botic sau o labuta in spate, care il impingea in fata sa se alature grupului. Chestia asta mi s-a parut cea mai tare!! Cand ne-am intors la cabana, dupa ce am spart in patru masa, eu cu iubi ne-am hotarat sa dam jos kilogramele in plus si ne-am infipt direct in sala de jocuri, unde am descoperit ca sunt urmatoarea Simona Halep a ping-pong-ului romanesc. Un talent nativ, de mare amploare, a batut iubi la mine ca la fasole, cu nenumarate scoruri de x la 0 pentru el. Dar eu nu ma las, cu prima ocazie imi cumpar o casa mai mare si o masa de ping-pong si voi domina lumea de la inaltimea paletei mele. Dupa ce am excelat la ping-pong, ne-am hotarat sa dam o sansa jocului de Wii. Pfuuuaaai, ce misto a fost! Poze relevante gasiti la Ana, eu eram prea ocupata sa fiu awesome. Cand a vazut ca nu face fata, iubi a abandonat iar eu am ramas fara ocupatie. Asa ca m-am intors la mancat-mancat-aoleu-ficat-mancat-ficat-ficat. Spre seara, inainte de mareata cina pentru care mi-am pus tocuri si ruj rosu, am asistat la o prezentare de vinuri Budureasca din care nu am priceput prea mult pentru ca nu beau vin, dar am mancat branza si toata lumea era fericita si imbujorata, asa ca hai noroc! De fapt, ca sa fiu sincera, am gustat unul din vinuri – unul dulce care fusese realizat accidental pe motiv ca un pogon de vie nu fusese cules la timp si astfel strugurii devenisera mai dulci – si marturisesc ca mi-a placut foarte mult, tocmai pentru ca era incredibil de dulce si parfumat, aproape ca un suc. Apoi mancare din nou, bla-bla-bla, mancare, mancare, you know the drill. M-am intrebat la un moment dat daca Oana si Adriana nu ne imbuiba ca pe gaste in scop de foie-gras… Vorbind de Oana si Adriana – m-au impresionat foarte tare fetele astea doua – VEGETARIENE de peste 10 ani btw! Sunt foarte frumoase, foarte educate si foarte rafinate si ar fi putut sa fie oriunde in lumea asta ar fi vrut ele, ar fi putut face orice cu viata lor. Insa ele au ales sa creasca, la modul foarte profi, un brand romanesc, promovand produse si valori nationale si asigurand locuri de munca oamenilor din tara asta. Au ales sa stea in creierii muntilor (desi pentru asta parca le invidiez putin) si sa nu se dea in laturi de la nicio munca. In toata perioada sederii noastre Adriana a fost ca umbra noastra, s-a asigurat ca nu ne lipseste nimic, ca totul e la locul in care trebuie sa fie, ca ne simtim bine in fiecare moment. Personalul e foarte bine instruit – extrem de discret si totusi apare in mod convenabil fix cand ai nevoie de cate ceva. Kudoz! E drept, la toata starea asta de bine si multumire a contribuit foarte mult si compania. Ce fain e sa fii inconjurat de oameni cu aceleasi dereglari! :))) Am ras mult, am facut propuneri pentru meniul ideal Hadar Chalet (ocazie cu care echipa Plan B alcatuita din Catalina si Juha, Ana, Lavinia, Madalin si Manafu au maturat pe jos cu echipa din care am facut parte alaturi de Ana, Mazi, Oana si Florin) am jucat niste jocuri-niste treburi, iar am ras, am mancat, ne-am plimbat, ne-am relaxat – ceva dă vis! M-as intoarce la Hadar Chalet? Anytime, baby, anytime! M-am indragostit putin de locul ala, putin mai mult de gazde si extrem de mult de micul dejun. Salteaua are propria ei categorie, in care eu si iubi am scos-o si am rotit-o pe toate partile ca sa aflam de unde a fost cumparata si cum se numeste. In perioada Pastelui fetele au pachete speciale, asa ca daca va doriti o mica evadare cu mancare buna si comfort cat cuprinde in inima padurii – Hadar este pentru voi, recomand din tot sufletul. Abia astept aventura viitoare alaturi de foodmasonii mei dragi! Love and epic food adventures!