A fost nevoie de patru ani și jumătate de efort susținut, de la momentul de când m-am apucat de sport și până azi, să ajung la rutina pe care mi-am dorit-o dintotdeauna. De ce vreau să scriu despre asta? Ca sa pun puțin în context faptul că transformările nu vin peste noapte și să calibrez așteptările pe care le avem de la noi înșine atunci când ne apucăm de mișcare. Astăzi, aici, e despre progresul meu, desigur că la alte persoane el poate fi mai rapid sau chiar mai lent, în funcție de vârstă, starea de sănătate, situația genetică, situație financiară, profesională și familială. Toate astea contează enorm atunci când ne comparăm cu alții și, pentru că pe majoritatea NU le vedem, cel mai bine e să începem prin a NU ne compara pentru că, chiar dacă să zicem suntem toate femei de aceeași vârstă din mediul urban, restul factorilor sunt total diferiți. Mere cu pere, remember? Sper ca povestea mea să servească drept inspirație, să îți dea niște idei bune și cam atât. De acolo depinde de tine să adaptezi narativa la propria ta situație.
Cum am început?
Înțepenită. În dureri îngrozitoare de spate cu care trăiam, zi și noapte, de mai bine de trei ani. Incapabilă să mă aplec să îmi iau șosete, să îmi iau copilul în brațe, sau să ridic ceva de pe jos. Cu 11 kg în plus, nefericită, greoaie și cu multiple probleme de sănătate auxiliare. Calitatea vieții mele era foarte proastă și perspectivele mele sumbre. Medicii îmi ziseseră la modul general să fac kineto și îmi oferiseră antiinflamatoare, neuitând să menționeze că sunt cam tânără și că voi ajunge foarte repede la niște doze mari și nesustenabile. Cam ăsta fusese tot ajutorul primit din partea lor.
Apoi a intervenit universul, l-a trimis în viața mea absolut întâmplător pe antrenorul meu care e și kine și, la câteva luni înainte de 40 ani, m-am apucat de „sport.” Câte o oră, de două ori pe săptămână, la început la mine acasă. Adică de niște sesiuni de kineto (dureroase, dar utile) și stretching în care stăteam în fund și încercam să îmi ating vârful picioarelor dar abia ajungeam la genunchi. Am continuat cu exerciții simple și, după ceva timp, mi-am făcut primul abonament la sală pentru a continua munca acolo, cu echipament specializat. Am intrat în zona antrenamentelor de rezistență, care pentru mine erau incredibil de grele, dar de fapt erau foarte simple, adaptate nivelului meu și bineînțeles situației mele medicale.
Cum am scăpat de dureri?
După un an jumătate, am constatat că durerile de spate cedaseră semnificativ, fără pastile și fără vreo intervenție. Între timp învățasem de la antrenor și ce și cum să mănânc corect și pierdusem mare parte din greutatea extra. Cris insista de fiecare dată să fac o mică rutină zilnică de stretching, dar eu nu mă puteam mobiliza, mi se părea enorm că făceam cele două ore săptămânale de mișcare. După încă jumătate de an durerile au dispărut complet iar mie efectiv nu mi-a venit să cred. Treaba asta m-a făcut să conștientizez cu adevărat impactul pozitiv pe care îl poate avea sportul și m-am hotărât să depun puțin mai mult efort. M-am consultat cu antrenorul și am stabilit că (pe lângă stretchingul pe care nu îl făceam niciodată) n-ar fi fost rău să fac ceva mișcare zilnică acasă și să mai adaug o sesiune de antrenamente de rezistență la care să mă duc singură în weekend.
Cum mi-am construit rutina?
Așa că am început să fac sport acasă, dimineața înainte de birou, doar cu o salteluță, 20-30 minute, fără nimic complicat: plank, genuflexiuni, fandări, flotări. Efectiv clasa a 5a educație fizică. Din când în când îmi mai mișcam fundul la sală duminica să fac câte o sesiune singură, cu exerciții învățate în acești doi ani. Ăsta a fost un moment de cotitură, pentru că a fost prima oară când am simțit că mi-am luat destinul în mâini singură, fără să mă împingă de la spate antrenorul. A fost perioada în care m-am luptat să mă mențin, în care am conștientizat cât de important era pentru mine să îmi dau socoteală mie însămi. Na, n-a fost lin. N-a fost mereu ascendent, dar m-am ținut cât de bine am putut. Când rutina s-a stabilizat iar eu am devenit mai puternică, m-am dus la Decathlon și mi-am cumpărat greutăți să am și acasă.
Între timp am constatat că simt ceva ce nu mai simțisem până atunci în viața mea: nevoia să fac sport. În scurtele perioade de pauză mă simțeam ca un pește pe uscat, și chiar și în afara lor, parcă totul era prea puțin. Tot studiind pe subiect, am început să cred că mi-ar trebui și niște cardio, pentru că deși antrenamentele de rezistență sunt bune, ele trebuie neapărat completate și cu alte forme de mișcare care să asigure sănătatea sistemului cardiovascular. Uite-așa după trei ani și un pic am început să fac și cardio, de una singură, pe eliptică. Din motive de sănătate nu pot folosi încă alt aparat, dar sper ca pe măsură ce devin mai puternică să am voie și să alerg pe bandă.
Problema cu eliptica a fost din primul moment că sala mea era prea departe ca să mai pot introduce acest antrenament în programul meu ultra încărcat. Făceam duminica în locul antrenamentului de rezistență sau combinat, dar nu era ideal. Și iaca-șa, la trei ani și un pic de la momentul zero, mi-am făcut al doilea abonament la sală, de data asta la una de lângă blocul meu. Am început să fac cardio de două-trei ori pe săptămână, în reprize scurte dar intense, dimineața între 7 și 7.30. Am postat despre asta pe Insta și bineînțeles că mi-au sărit în cap o grămadă de femei, convinse că mint, pentru că nu își imaginau că e posibil. Câinii latră, caravana trece.
Sigur că nu e ușor să te trezești la 6.30, să te îmbraci direct în echipament, să pregătești micul dejun, să cobori rapid la sală, să vii repede acasă să faci duș în 5 minute, să mănânci mic dejun rece, să pregătești copilul și apoi să fugi spre școală/birou. Dar asta e realitatea și alegerea mea în cele mai multe zile, și o fac pentru că mă face să mă simt bine, puternică și sănătoasă. E un altfel de greu.
Te-ai apucat de stretchingul ăla până la urmă?
Hai că ne-am apropiat destul de mult de momentul actual. Timp de aproximativ un an de zile am implementat bine rutina asta: 2-3 antrenamente de rezistență/săptămână, 2-3 cardio (eliptică) și da, mă simțeam bine (aveam o medie de 4-5 antrenamente pe săptămână, in zile diferite), dar și eu și Cris știam foarte clar ce lipsea. Patru ani jumătate m-a bătut omul ăsta la cap non-stop să fac stretching/yoga, iar eu am simțit că nu pot, că efectiv fac prea multe și nu mai pot adăuga pentru că aș fi riscat să abandonez sau să sabotez rutina pe care o aveam deja.
Până când, acum câteva săptămâni, am simțit în corpul meu că a venit momentul. Nu știu dacă aveți genul ăsta de revelații, în care știți, în care simțiți cu fiecare fibră a ființei că asta e, acum e? Într-o seară am hotărât pur și simplu că decât să stau pe telefon înainte de culcare, mai bine fac 40 minute de stretching/yoga. Recunosc că a ajutat și faptul că fiu-meu trece printr-o perioadă în care refuză să adoarmă și noi trebuie să stăm cu el în cameră pe întuneric vreo jumătate de oră, ca să nu aprindă lumina să citească :) Practic, poliția somnului.
Mi-am făcut o rutină de yoga pe super-ceasul meu (am stabilit posturi, timp de execuție, repaos, repetări etc.) și de atunci nu m-am mai oprit. În fiecare seară îmi iau salteluța, mă așez pe întuneric în camera lui fiu-meu, iar ceasul mă ghidează. Recunosc și că e genial ajutorul primit: ceasul vibrează când trebuie să încep postura, vibrează când trebuie să mă opresc, iar după 30 secunde de repaos, o luăm de la capăt. Pe ecran se afișează numele posturii și un cronometru invers. Copilul adoarme la ora stabilită, eu îmi fac treaba, termin cu o scurtă Pranayama (tehnici de respirație) și pe la 21.30 sunt în pat, mai citesc o carte sau adorm direct. Deci da, m-am apucat de stretchingul ăla.
Concluzii
A fost nevoie de patru ani jumătate să ajung aici. Enorm pentru unii, puțin pentru alții, exact cum a trebuit pentru mine. Este o provocare constantă să mă mențin, sunt și perioade – de obicei în vacanțe, dar nu numai – când nu reușesc. Când sunt scoasă din ritm, când mănânc și mă simt aiurea. Doar că acum știu la ce trebuie să revin, știu cum trebuie să mă simt, știu cum e să trec prin disconfort, știu care sunt etapele și sunt gata să trec prin ele, din nou și din nou și din nou. Sunt la jumătatea vieții mele și de abia acum începe partea grea – fizic și psihic – iar eu vreau să îmi dau o șansă la bunăstare și fericire. Simt și că va fi cea mai bună parte a vieții mele.
Love and sports!
